План Кожака. Новый документ по урегулированию приднестровского конфликта

Политический памфлет на политику России

На днях Министерство Иностранных Дел Российской Федерации предоставило общественности новый план урегулирования приднестровского конфликта, составленный служащим вышеупомянутого учреждения Дмитрием Кожаком. Документ содержит ряд пунктов и условий, которые, по мнению автора, «помогут раз и навсегда залечить эту животрепещущую рану на теле постсоветского пространства». В плане нет таких слов как «федерализация» или даже «автономия». Вместо этого предлагается создать унитарное и неделимое государство под названием «Молдавский Протекторат». Управлять сим территориальным образованием будет Российская Федерация с центром в Москве. Согласно плану Кожака, столицей Молдавского Протектората станет город Тирасполь, официальными языками — русский и украинский. Варварский, сложный для понимания молдавский язык (ошибочно именуемый некоторыми лицами румынским) не поощряется и подлежит медленному искоренению. Употреблять его разрешается только на кухне и в постели. Красно-зелёно-красный флаг будет восстановлен в своих правах. Аналогично, гербом и гимном нового государства станут, соответственно, герб и гимн бывшей Молдавской ССР, а официальной валютой — российский рубль. Граждане Молдавского Протектората мужского пола будут призываться в российскую армию и служить в таких местах как Чечня и Дагестан, славящиеся своей романтикой и невероятными приключениями. Для того чтобы вступить в юридическую силу, план Кожака должен быть одобрен на всенародном референдуме, затем принят парламентом Республики Молдова и подписан руководителями Молдовы, Приднестровья и России. В знак доброй воли Россия готова наконец вывести свои войска из Приднестровья и ввести их в правобережную Молдову. Российские войска возьмут под свой контроль государственные учреждения Республики Молдова: президентуру, здания парламента и правительства, примэрию Кишинёва. Также будут временно прекращены местные аудио- и телепередачи. Вместо них будут ретранслироваться российские каналы, такие как «Первый канал» (ОРТ) и «Русское радио». Сии меры направлены исключительно на обеспечение проведения свободного и демократического референдума и не имеют ничего общего с запугиванием или насильственной оккупацией. МИД России настоятельно порекомендовал молдавскому руководству принять данный план урегулирования. В противном случае Российская Федерация будет вынуждена ввести ряд санкций против Республики Молдова: прекращение поставок газа и света, полный разрыв двусторонних экономических и дипломатических отношений, ковровые бомбардировки молдавских городов, интернирование всех находящихся на территории России граждан Молдовы в концентрационные лагеря с их последующей газацией и т. д. Лидер Приднестровской Молдавской Республики (ПМР) Игорь Смирнов от всей души поприветствовал российскую инициативу и призвал власти Молдовы перестать затягивать решение конфликта и подписать новый документ. «План Кожака — это отлично составленный документ, идущий навстречу обоим нашим государствам. И если уж он не удовлетворит Молдову, то я тогда не знаю, что и сказать». Будучи спрошен о новом плане, представитель ОБСЕ в Республике Молдова Грэхем Хилл сказал, что он «весьма любопытен», однако сначала его следует подробно обсудить на переговорах в рамках совместной комиссии. «Ключ к успеху — это переговоры, переговоры и ещё раз переговоры», — заявил высокопоставленный дипломат. Он также сообщил, что в ближайшем будущем текущий формат переговоров «5+2» будет заменён форматом «52», в котором примет участие широкий круг стран, среди которых Таиланд, Буркина-Фасо и Папуа — Новая Гвинея. Что касается Румынии, то из-за «деструктивной позиции» последняя к переговорам допущена не будет. Словно в подтверждение вышесказанного президент Румынии Траян Бэсеску заявил, что «так называемый план Кожака — это просто издевательство над Молдовой и всем цивилизованным миром. Мы советуем руководству Молдовы проигнорировать эту пародию на план и будем требовать у Евросоюза решительно осудить Российскую Федерацию за эти провокационные действия и угрозы». Такие вот методы у будущих членов Евросоюза. Делайте выводы…Что касается руководства Республики Молдова, то оно пока отказывается комментировать план Кожака. Представители Евросоюза также хранят молчание. Очевидно, замышляют какую-то очередную антироссийскую подлость.Что ж, будем надеяться, что у Молдовы хватит благоразумия принять этот великодушный план и предотвратить нежелательное развитие событий.  Новости по теме:  - Молдавия обладает оружием массового поражения, уверены российские эксперты - Россия намерена привлечь Владимира Воронина к Международному трибуналу для военных преступников - Молдавские виноградники будут выкорчеваны и пересажены в Сочи - В Молдавском Протекторате будут разрешены пытки и похищения людей - Кишинёв будет превращён в полигон для ядерных отходов - Всех молдаван планируется переселить в Сибирь 

«Российская служба новостей»

Un plan transnistrean în contextul anului electoral 2009?

În cadrul recentelor evoluţii politice, încercarea de a soluţiona problema transnistreană pe final de mandat, este una deloc de neglijat. Şi nu teama, de a fi prinşi în mrejele aşa-zisul precedent Kosovo, face actuală această posibilitate, or careva paralelisme între Kosovo şi Transnistria niciodată nu au fost puse în evidenţă de comunitatea internaţională. Mult mai actuale, în acest context, sunt rezultatele înregistrate în cadrul alegerilor locale de anul trecut.

Scorul de 34% la nivel naţional acumulat de PCRM în cadrul scrutinul local din 2007, în comparaţie cu 50% în 2001, 48% în 2003 şi 46% în 2005, pentru prima dată în ultimii opt ani, a scos în evidenţă o criză majoră de fond prin care trece partidul de guvernământ. Toate majorările de salarii şi pensii, mult trâmbiţata creştere şi stabilitate economică, au fost incapabile, pe fundalul creşterii inflaţiei, creşterii costului nivelului de trai şi a emigrărilor în masă, să stopeze accentuarea declinului partidului comunist. Menţinerea acestor tendinţe în perspectiva anului electoral 2009, chiar dacă va plasa PCRM pe primul loc în preferinţa alegătorilor, va face imposibilă pentru comunişti adjudecarea unei majorităţi parlamentare, iar de aici va surveni şi pierderea controlului asupra preşedinţii, guvernului, organelor de forţă şi a sistemului judecătoresc. În condiţiile inexistenţei unei creşteri economice reale, nu una bazată doar remitenţele valutare ale gasterbaiterilor moldoveni, menţinerea la putere este realizabilă doar prin intermediul unor procedee mai puţin ortodoxe. Iar aceste procedee nu se bazează doar pe intimidarea şi hărţuirea opoziţiei, pe instrumentarea dosarelor penale la comandă, pe obstrucţionarea autorităţilor locale conduse de opoziţie, dar şi pe schimbarea în dependenţă de interese a regulilor jocului. Primele semne ale unor astfel de procedee s-au conturat vizibil în intenţia de a mări pragul electoral la 5-6 % şi de interzicere blocurile electorale, situaţie de pe urma căreia partidul de guvernământ, ca lider în preferinţa electoratului, ar profita cel mai mult după redistribuirea voturilor partidelor care nu vor accede în parlament. Însă, chiar şi aşa, pe fundalul proceselor de fuzionare ale unor partide relevante de opoziţie, PCRM nu poate fi sigură de obţinerea unei majorităţi parlamentare.

Una dintre cele mai sigure variante de a se menţine la putere este integrarea în procesul electoral al RM a regiunii transnistrene. Nu este un secret pentru nimeni existenţa unor profunde sentimente pro-ruseşti şi anti-occidentale, în special anti-NATO, în mentalitatea populaţiei din stânga Nistrului. Iar propagarea moldovenismului primitiv la nivel oficial în forme mult mai primitive decât în RM (moldoveneasca cu grafie chirilică, etc.) nu este pentru nimeni o noutate. Aceste stereotipuri au fost cultivate intens şi cu bună ştiinţă de propaganda separatistă pe parcursul întregii perioade de existenţă a aşa-zisei RMN, iar depăşirea lor, în eventualitatea iniţierii unor procese democratice în regiunea transnistreană, ar necesita cel puţin educarea unei noi generaţii.

Indiferent de procedura de participare a populaţiei transnistrene la alegerile Parlamentului RM, prin alegerea unui anumit număr de deputaţi din partea Transnistriei sau prin votarea unor liste de partid naţionale, în mod obiectiv trebuie să recunoaştem că percepţiile politice ale populaţiei din regiunea transnistreană cel mai vizibil se regăsesc în accepţiunile politice ale PCRM, Ravnopravie sau Patria-Rodina. Astfel, atât votarea unor liste de partid naţionale, situaţie în care semnificativ va creşte potenţialul electoral al formaţiunilor pro-ruseşti, cât şi alegerea directă a unui anumit număr de deputaţi din partea Transnistriei, va crea în mod vizibil în viitorul Parlament „reîntregit” o majoritate ideinică anti-NATO, pro-neutralitate şi pro-moldovenistă între deputaţii transnistreni şi cei PCRM. Realităţile existente fac puţin posibilă o conlucrare constructivă între deputaţii transnistreni şi partidele moldoveneşti de opoziţie pe marginea problemelor de integrare europeană, euro-atlantică sau a celor cu tentă naţională (limba şi istoria). Anume aceste împrejurări fac din deputaţii PCRM şi cei transnistreni aliaţi naturali, situaţie care cu uşurinţă poate fi materializată într-o coaliţie de guvernământ, respectiv şi în menţinerea la putere şi după 2009 a PCRM.

Procuratura moldovenească, factor de presiune a puterii asupra adversarilor politici?

Folosirea procuraturii ca mijloc de presiune şi intimidare ar putea fi considerată, pe bună dreptate, cea mai mare fobie a politicienilor moldoveni, în special a celor care îşi manifestă activitatea prin opoziţie faţă de guvernare. Instrumentarea dosarelor penale la comandă şi ameninţarea cu astfel de dosare, este, în Republica Moldova, o practică obişnuită sau mai bine zis o normă a luptelor politice. Distrugerea imaginii publice, dar şi erijarea în ipostază de victimă politică, au fost nu de puţine ori acţiuni generatoare de capital politic şi simpatie publică. Această debandadă publică a dosarelor instrumentate politic nu este altceva decât un rezultat firesc al realităţii când organele de drept îşi desfăşoară activitatea în corelaţie directă cu interesele guvernanţilor. Nu este o noutate că independenţa procuraturii, ca organ ce exercită urmărirea penală şi reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti, trebuie să fie un element cheie în stoparea răfuielilor politice prin intermediul dosarelor penale. Noutatea, aici, ar fi cum asigurăm nu doar de jure, dar şi de facto această independenţă? 

Încadrarea procurorilor în corpul de magistraţi

Magistratura, în principiu, este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii şi a ordinii de drept. Practica europeană încadrează în corpul de magistraţi atât judecătorii cât şi procurorii, oferindu-le în egală măsură mecanisme menite să le asigure un nivel ridicat de independenţă în procesul de activitate. În Republica Moldova, însă, statutul de magistrat este asemuit doar judecătorilor. Astfel, judecătorii beneficiază de o serie de garanţii juridice menite să le asigure independenţa (procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie; inviolabilitatea judecătorilor; stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de judecată, judecători şi pentru imixtiune în judecarea cauzelor, etc.), garanţii care cel puţin de jure oferă judecătorilor posibilitatea de a se manifesta independent. În ceea ce priveşte procurorii, însă, legislaţia RM nu oferă practic nici un element care ar scoate procurorul în afara sferei de influenţă politică, precum şi în afara dependenţei totale faţă de procurorul ierarhic superior. În acest context, alăturarea procurorilor corpului de magistraţi este o normalitate dictată de necesitatea vitală a asigurării unei independenţe reale pentru cei împuterniciţi să reprezintă interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Această perspectivă, în mod logic, trebuie să producă schimbări şi la nivelul Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), unica autoritate care conform prevederilor constituţionale este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti. Astfel, componenţa CSM urmează a fi constituită nu doar din judecători ca în prezent, ci şi din procurori, iar activitatea acestei instituţii urmând a se realiza în două secţii: cea a judecătorilor şi cea a procurorilor, fiecare fiind responsabilă de apărarea judecătorilor şi procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea. Această conjunctură, însă, implică importanţa creării unui mecanism depolitizat de desemnare a procurorilor în componenţa CSM. În situaţia dată, poate fi aplicată analogia după modelul desemnării judecătorilor în cadrul CSM şi anume alegerea procurorilor de către o Adunare Generală a Procurorilor, fie prin intermediul adunărilor din cadrul procuraturilor.  

Desemnarea şi numirea în funcţie detaşată de elemente politice

Din acest moment, anume Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţia de procurori, ca organ garant al independenţii justiţiei, ci nu exponenţii politici ai puterilor în stat (preşedinte, parlament, guvern), trebuie să fie împuternicit cu numirea, transferarea, detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de procurori. Cel mai vizibil element care defineşte independenţa unui organ este modalitatea de numire şi desemnare a conducerii. În prezent, în Republica Moldova, desemnarea şi numirea în funcţie a Procurorului-general este o afacere pur politică. El este numit în funcţie de către Parlament, la propunerea Preşedintelui Parlamentului. În atare condiţii, Procurorul-general nu este altceva decât expresia unei majorităţi parlamentare, care în situaţia lipsei unei culturi politice şi civice adecvate, nu poate fi decât o expresie politică  generată de interesele politicianiste ale guvernării. În mod raţional, în cadrul procedurii de desemnare/numire, independenţa procurorului ar trebui să fie materializată prin 2 elemente: nominalizare depolitizată şi numire formală. Eliminarea elementelor politice sau mai bine zis a intereselor politice din mecanismul desemnării Procurorului-general ar necesitatea ca propunerea candidaturii să fie făcută nu de Preşedintele Parlamentului, figură eminamente politică, sau oricare alt actor politic (preşedinte, prim-ministru, ministru al justiţiei), ci de autoritatea care conform prevederilor constituţionale este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti şi anume Consiliul Superior al Magistraturii. În aceste condiţii, este important ca numirea, fie ea făcută de preşedinte sau parlament, să nu fie decât o formalitate, fără posibilitatea de a influenţa finalitatea nominalizării făcute de CSM. Astfel, preşedintele sau parlamentul ar putea respinge motivat doar o singură dată propunerea, după care survine obligativitatea de a numi în funcţie, chiar şi cazul menţinerii candidaturii iniţiale de către CSM.  Reieşind din faptul că numirea în funcţie nu trebuie sa fie decât un gest formal, voinţa reală aparţinând CSM, este mai sugestiv ca această formalitate să emane de la preşedintele ţării, în detrimentul parlamentului, anume pentru a feri acest proces de posibilitatea târgului şi complicaţiilor politice care ar putea surveni în urma dezbaterilor parlamentare.  

 Relaţia cu procurorul ierarhic superior

O latură, la fel de importantă ca şi procedura de numire/desemnare a conducerii, în configurarea unei independenţe reale a procurorilor, este procedura de numire/desemnare în general a corpului de procurori. Actualmente, toţi procurorii în RM sunt numiţi şi demişi din funcţie de către Procurorul-general şi îi sunt subordonaţi. Această situaţie, în mod inevitabil creează o dependenţă directă faţă de Procurorul-general, fapt ce poate afecta substanţial independenţa sau imparţialitatea procurorului în exercitarea anchetei penale. Prin urmare, procedura desemnării de către CSM şi numirii de către preşedinte, este extrem de actuală nu doar în cazul Procurorului-general, dar şi a întreg corpului de procurori. Mai mult decât atât, în vederea promovării obiectivităţii şi profesionalismului, promovarea şi numirea în funcţii de conducere în cadrul sistemului organelor de procuratură, de asemenea, ar trebui să fie efectuată de către CSM  şi numai în bază de concurs. În ordinea celor expuse, se încadrează şi procedura de suspendare şi demitere a procurorilor, care, în primul caz, necesită decizia CSM, iar în al doilea avizul CSM. În contextul situaţiei din Republica Moldova, aceste măsuri sunt cu atât mai necesare în vederea distrugerii mecanismului militar de subordonare, specific modelului sovietic, din cadrul sistemului de organe ale procuraturii, model care de altfel reduce la zero independenţa procurorului.

 Răspunderea procurorilor

În condiţiile asigurării unui proces depolitizat şi obiectiv de numire în funcţie a procurorilor, definitivarea independenţii procurorilor trebuie să survină prin procedura de răspundere. Astfel, procurorii, la fel ca şi judecătorii, trebuie să beneficieze de imunitate, în sensul posibilităţii percheziţionării, reţinerii, arestării preventive sau începerii urmăririi penale doar cu încuviinţarea CSM. Mai mult decât atât, CSM trebuie să fie şi o instanţă de examinare a contestaţiilor faţă de măsurile disciplinare aplicate procurorilor.  

 Aceste acţiuni sunt doar un minim necesar dacă dorim să subţiem densitatea dosarelor instrumentate politic, iar Procuratura să devină la modul practic ceea ce trebuie să fie şi anume să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.  

Este sau nu preşedintele un mediator între puterile statului?

Persoana Preşedintelui este în permanenţă în centrul atenţiei publice în orice societate. În Republica Moldova, însă, în funcţie de cine ocupă această funcţie, se discută foarte intens şi rolul instituţiei preşedintelui în stat. Astfel, în perioada preşedintelui Lucinschi, a fost speculată şi chiar s-a încercat majorarea atribuţiilor prezidenţiale, în timp ce acum, activitatea preşedintelui Voronin invocă actualitatea rolului echidistant al instituţiei prezidenţiale în relaţiile sale cu alte instituţii publice. 

În prezent, majoritatea dezbaterilor privind locul Preşedintelui în distribuţia puterilor în stat se axează în jurul principiului că şeful statutului trebuie să fie o persoană apolitică, echidistantă, un mediator între puteri. Frustrarea privind aceste norme este şi mai mare în urma experienţei mandatului preşedintelui Voronin, care a transformat funcţia şefului statului într-o anexa exclusivă a intereselor partidului pe care îl reprezintă şi aceasta în pofida faptului că a fost ales şi de reprezentanţi ai altor partide politice.

Mediator – realitate sau utopie?

Problema laturii mediatoare a funcţiei prezidenţiale, este, însă, una complexă şi ţine mai mult de forma regimului de guvernământ şi de distribuirea atribuţiile între instituţiile centrale ale statului, decât de dorinţa expresă a clasei politice şi a cetăţenilor de a avea un preşedinte echidistant. Iar întrebarea corect pusă în această situaţie este nu dacă preşedintele trebuie, ci dacă poate fi un mediator şi în ce cazuri. Exemplele republicilor prezidenţiale, precum ar fi SUA şi Rusia, unde responsabilitatea puterii executive cade nemijlocit în competenţa preşedintelui, oferă un astfel de mecanism de distribuire a atribuţiilor care în principiu exclude rolul mediator al preşedintelui în raport cu celelalte puteri. Un mediator este acea persoană care mijloceşte o înţelegere între alte două persoane. Astfel, o persoană nu poate fi mediator atunci când este parte implicată, iar în cazul nostru atunci când este parte a unei puteri şi cu atât mai mult când este chiar şeful acestei puteri. Preşedintele, în cadrul regimurilor prezidenţiale, este în relaţia cu puterea legislativa exponentul puterii executive, iar aceasta de la sine exclude posibilitatea unui rolul mediator al preşedintelui în această relaţie. Aceeaşi situaţie de conflict între esenţa principiului medierii şi atribuţiile Preşedintelui se manifestă şi în cazul republicilor semi-prezidenţiale. În ţări cu astfel de regimuri de guvernare, preşedintele, deşi nu concentrează exclusiv puterea executivă în propriile mâni, are totuşi atribuţii semnificative specifice puterii executive. În cazul dat, puterea executivă este bicefală, iar atribuţiile ei fiind partajate între Guvern şi Preşedinte. Prin urmare, Preşedintele fiind parte a puterii executive, iarăşi, este în imposibilitatea de a fi un mediator echidistant. Necesitatea de a fi un mediator între puteri în interesul cetăţenilor intră în contradicţie cu realitatea atribuţiilor executive ale preşedintelui, care plasează funcţia de şef al statului din mediator în jucător activ şi cointeresat de bătăliile politice în stat. Simpla specificare a unor prevederi care, spre exemplu, ar prescrie imposibilitatea şefului statului de a fi membru de partid, nu rezolvă problema medierii. O astfel de prevede nu exclude ambiţiile politice personale ale preşedintelui şi eventualul trecut politic, care, corelate cu aceleaşi atribuţii de putere executivă, oricum plasează figura preşedintelui în persoană cointeresată. Exemplul României, în acest sens, este unul foarte concludent prin faptul că, deşi Traian Băsescu şi-a suspendat calitatea de membru PD, aceasta nu a făcut din şeful statului un mediator între puteri sau partide politice. Forma de guvernământ care cel mai bine exprimă în practică rolul mediator al preşedintelui în stat este republica parlamentară. Această formă de construcţie statală, concentrând practic exclusiv puterea executivă în mânile Guvernului, plasează instituţia Preşedintelui în afara puterii executive, restrâng astfel semnificativ atribuţiile lui spre o funcţie, la prima vedere, mai mult onorifică. Mecanismul republicilor parlamentare de distribuire a competenţelor între instituţiile statului diminuează vizibil posibilitatea preşedintelui de a fi un jucător activ în interese politice restrânse, dar, totodată oferă mecanisme reale pentru ca şeful statului să devină eminamente un mediator şi garant al Constituţiei în afara oricăror interese politicianiste.

Principalele atribuţii pe care trebuie să le îndeplinească Preşedintele în afara intereselor politicianiste

Garant al Constituţiei

Una dintre principalele funcţii pe care trebuie să le îndeplinească preşedintele este garantarea respectării Constituţiei de către exponenţii puterii executive şi legislative. În acest sens, preşedintele are la dispoziţie prerogative ce ţin de posibilitatea: suspendării actelor Guvernului, care sunt susceptibile de a contraveni legislaţiei, până la adoptarea unei hotărârii definitive a Curţii Constituţionale; sesizării Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii legilor adoptate de către Parlament sau pentru interpretarea Constituţiei. Totodată, este important de menţionat că instrumentele juridice de care dispune preşedintele în acest caz nu se constituie într-un drept de veto al Preşedintelui asupra procedurii de adoptare a legilor şi actelor normative de către Parlament şi Guvern, întrucât Curtea Constituţională este instituţia care se pronunţă în ultimă instanţă pe marginea acestor probleme, ci reprezintă un mecanism de echilibrare a puterilor în stat şi de contrabalansare a eventualelor abuzuri din partea Guvernului sau Parlamentului.

Mediator

Rolul de mediator al preşedintelui este cel mai bine pus în evidenţă de următoarele mecanisme juridice: posibilitatea de a adresa mesaje Parlamentului, posibilitatea de a consulta Guvernul, consultarea fracţiunilor parlamentare în vederea nominalizării unui candidat la funcţia de Prim-ministru sau în vederea dizolvării Parlamentului. În acest context, consultarea fracţiunilor parlamentare, în vederea nominalizării unui candidat la funcţia de Prim-ministru, trebuie să fie exclusiv un mecanism de mediere menit să contribuie, după caz, la consolidarea unei coaliţii parlamentare. Aceasta înseamnă că preşedintele nu poate să propună o candidatură în afara voinţei coaliţiei parlamentare. În momentul de faţă, Constituţia Republicii Moldova prevede doar obligaţia de a consulta fracţiunile parlamentare, dar nu şi obligaţia de a ţine cont de voinţa majorităţii parlamentare. Această prevedere, plusată de posibilitatea Preşedintelui de a dizolva Parlamentul dacă nu acceptă votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare, creează o situaţie în care, sub pericolul dizolvării, Legislativul poate accepta un Prim-ministru impus de Preşedinte. Astfel, se ajunge la o situaţie, când deşi Parlamentul votează un Prim-ministru impus de Preşedinte, responsabilitatea actului guvernării cade totuşi pe umerii Parlamentului şi nu a Preşedintelui. Prin urmare, Legislativul este responsabil pentru activitatea Guvernului care, însă, nu este expresia voinţei unei majorităţi parlamentare, ci a voinţei Preşedintelui. Un astfel de Guvern, care nu are în spate o majoritate parlamentară, este un Guvern slab şi vulnerabil, întrucât o guvernare eficientă se bazează pe necesitatea trecerii prin Parlament a pachetelor legislative necesare asigurării unui cadru legal adecvat de activitate, respectiv pe o majoritate parlamentară. Logica răspunderii politice dictează necesitatea unei stipulări exprese a faptului că nominalizarea candidaturii pentru funcţia de Prim-ministru nu poate să iasă în afara voinţei majorităţii parlamentare. Mai mult ca atît, în cazul în care Preşedinte este ales de către Parlament şi nu de popor, normalitatea unei astfel de prevederi este dictată şi de necesitatea legitimării populare a Guvernului, legitimitate transferată Guvernului prin votul de încrede acordat de parlamentari, care sunt aleşii poporului, şi nu de preşedinte.

Depăşirea blocajelor instituţionale

O latură importantă a mecanismelor de consultare este nu doar medierea conflictelor, ci şi depăşirea blocajelor instituţionale între puteri. În cazul imposibilităţii formării Guvernului timp de 45 de zile sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Preşedintele după consultarea fracţiunilor parlamentare poate dispune dizolvarea Parlamentului. În astfel de situaţii, pe de o parte, consultarea fracţiunilor oferă şansa găsirii unei soluţii de compromis în depăşirea crizelor, iar pe de altă parte, posibilitatea dizolvării oferă mecanismul de ieşire din criză în cazul imposibilităţii compromisului. Aceste atribuţii vin drept o consecinţă firească a necesităţii asigurării unei guvernări eficiente, bazate pe activitatea unui Guvern stabil şi funcţional, sprijinit de un proces legislativ continuu. De altfel, lipsa acestor condiţii poate uşor duce la instaurarea unei anarhii guvernamentale şi generarea unor crize social-politice la nivelul întregii societăţi.

Promulgarea legilor

Promulgarea legilor este unul dintre cele mai efective mecanisme de control al eficienţei şi legalităţii legilor adoptate. Prin intermediul acestui mecanism, Preşedintele are posibilitatea, în cazul unor obiecţii asupra vreunei legi, de a o întoarce spre reexaminare Parlamentului şi de a atrage atenţia asupra prevederilor problematice. În acest caz, de asemenea, este important ca acest drept să nu se constituie într-un drept de veto, astfel menţinerea poziţiei Legislativului cu aceeaşi majoritate de voturi impune obligaţia Preşedintelui de a promulga legea. Este corect să menţionăm, totuşi, că în republicile prezidenţiale acest mecanism se poate constitui de facto şi într-un drept de veto. Iar acest lucru se manifestă prin faptul că, pentru depăşirea de către Parlament a refuzului Preşedintelui de a promulga o lege, este necesară nu majoritatea, ca în cazul adoptării legilor, ci 2/3 din numărul deputaţilor. Această situaţie, însă, creează dezechilibre şi plasează Parlamentul într-o ipostază vulnerabilă în cadrul procesului legislativ, fiind practic obligat, în cazul lipsei unei majorităţi constituţionale, fie să legifereze voinţa Preşedintelui, fie să abandoneze proiectul dat. Această normă corelată cu practica democratică, care spune că majorităţile constituţionale în Parlament se configurează destul de rar, oferă Preşedintelui de facto posibilitatea blocării procesului legislativ. În timp ce esenţa mecanismului promulgării legilor trebuie să se manifeste ca un mecanism de echilibrare a puterii legislative şi atenţionare asupra lacunelor legislative, dar nu ca un mecanism de supunere practică a puterii legislative şi de impunere a voinţei unei singure persoane. De altfel, toate mecanismele expuse mai sus sunt instrumente menite să atenţioneze asupra normalităţii şi stabilităţii proceselor publice, să asigure un echilibru între puteri, şi nu trebuie înţelese în sensul unor atribuţii care ar poziţiona Preşedintele în poziţie privilegiată în raport cu Guvernul şi Parlamentul. În contextul celor expuse, modelul republicilor parlamentare, unde preşedintele este plasat în afara puterii executive, asigură cel mai bine utilizarea acestor mecanisme în favoarea interesului public şi nu doar a unor interese de grup. Nu prerogativele specifice puterii executive fac din şeful statului un preşedinte al tuturor, ci cele care îi asigură posibilitatea de a se plasa ca un arbitru echidistant în relaţiile cu alte instituţii publice. Este evident că, în ceea ce priveşte rolul preşedintelui în stat, fiecare formă modernă de guvernământ prezintă avantaje şi dezavantaje. Totul variază în dependenţă de ce se doreşte de la un preşedinte: să fie un jucător activ şi puternic, responsabil direct de puterea executivă şi deseori generator de crize politice, sau, să fie un mediator, o persoană menită să echilibreze puterile în stat şi să gestioneze echidistant crizele politice. Aici, republicile prezidenţiale cel mai bine caracterizează prima accepţie, cele parlamentare sunt specifice celei de-a doua, în timp ce cele semi-prezidenţiale, deşi încearcă să îmbine elemente din ambele, în practică nu fac din preşedinte nici un jucător eminamente puternic, nici un mediator.