insemnare rapida si haotica

Ieri, am fost un martor involuntar al dezbaterilor de la Şcoala tânărului lider politic de la ADEPT, la care drept invitat special a fost prezent liderul Partidului Liberal, Mihai Ghimpu. Mărturisec sincer, chiar şi după această primă prestaţie live a lui Mihai Ghimpu la care am asistat personal, percepţiile faţă de acest lider politc rămân a fi destul de împărţite. Pe de o parte, Ghimpu se prezintă drept un politician extrem de principial şi bine intenţionat ca mesaj naţional, dar şi ca mesaj de schimbare a elitelor politice, totuşi, pe de altă parte, este foarte impulsiv şi manifestă în anumite privinţe o inconsecvenţă a mesajului faţă de acţiuni.

Ghimpu spune că aduce schimbarea şi promovează tinerii, în context, sugerează şi celorlalte partde să urmeze această practică, prin retragerea actualilor lideri de pe avanposturi şi promovarea unei elite noi. Cu toate acestea, schimbarea elitelor nu îl vizează în nici un fel pe însăşi Mihai Ghimpu, întrucât domnia sa a subliniat răspicat că nu intenţionează să plece sau să cedeze poziţia de lider de partid. Motivarea mi s-a părut interesantă. Astfel, retragerea sa nu va avea loc, după propriile spuse, pentru a nu permite ruinarea schimbării promovate în ultimul timp. Argumentaţia expusă exprimă o vădită neîcredere în faptul că tinerii pl-isti se pot descurca singurei în politica moldovenească. Această logică este într-o oarecare măsură justificată de inexperienţa tinerilor, ceea ce inevitabil aduce nevoia unui îndrumător al acţiunilor acestora. PL a fost contruit pe entuziasmul şi activismul tinerilor nu doar la nivel de organizaţie de tineret, dar şi la nivel de structuri centrale de conducere a partidului. Ghimpu, în această ecuaţie, se percepe ca un părinte al acestei mase de tineri, al cărui rol este anume de a veghea şi îndruma.

Această mentalitate este o normă a vieţii politice, doar că în cazul PL-ului situaţia este nuanţată de faptul că tinerii sunt prezenţi nu doar la nivel de organizaţie de tineret, dar şi la nivel de conducere.

Politica este făcută de maturi, iar aportul tinerilor în cea mai mare parte este  unul de asistenţă organizatorică (executanţi). Tinerii sunt energici, activi şi doresc să se afirme, însă, sunt lipsiţi nu doar de experienţă politică, ci şi de experienţă de viaţă. Astfel, alegerile tinerilor în mare parte sunt bazate de idealism, în timp ce cele ale maturii mai mult materialism, oportunism şi pragmatism. Tinerii sunt o ţinta importantă în activitatea tuturor partidelor pentru că anume această pătură socială, dornică de afirmare şi lipsită de experienţă, este materialul ideal în materie de modelare politică. Fiecare partid tinde, în primul rând, să-şi construiească o aripă de tineret, însă, niciodată aceste aripi de tineret nu vor avea o libertate în acţiuni aşa cum li se lasă de înţeles. Acţiunile acestor structuri sunt modelate în cea mai mare parte de maturi, ceea ce nu înseamnă neapărat că tinerii nu au deloc un cuvânt de spus, însă, descătuşarea totală a acţiunilor tinereşti este oprită în mod conştient de pragratismul politic al maturilor.

În acest context, oricât de multe nu ar fi criticile şi sugestiile aduse lui Mihai Ghimpu pentru a ceda locul de lider al PL lui Dorin Chirtoacă, eu nu vâd în cel mai apropiat timp ca pragmatismul matur al lui Ghimpu să cedeze locul idealismului juvenil al lui Chirtoacă. Din punct de vedere tactic, evident că un preşedinte tînăr ar însemna un plus enorm de imagine pentru partid, deşi aceasta oricum nu ar fi însemnat detaşarea de influenţa sfetnicilor maturi.

Foarte des se vorbeste despre modificarea Constitutiei din 2000 si tentativa presedintelui Petru Lucinschi de a institui de facto o Republica Prezidentiala. Insa, foarte putin se mai pomeneste acum despre modificarile propriu zise dorite atunci de Lucinschi.

Pentru cei curiosi, atasez textul modificarilor propuse de Lucinschi (modificari avizate de altfel de Curtea Constitutionala ), dar si opinia separata a judecatorului Gheorghe Susarenco  (pe atunci judecator al Curtii Constitutionale). republica-lui-lucinschi

Reacţii la „Un referendum necesar”

Nu vreau să par rău faţă de politicieni, dar într-un acces de sinceritate, recunosc că încep să observ, din ce în ce mai des, că constanta pe care este construită relaţia politicienilor în raport cu cetăţenii se bazează pe „elementul necunoaşterii” specific maselor şi pe practica prezentării selective şi manipulatorii a informaţiilor. Nu acuz pe nimeni, ci doar constat, în opinia mea, o realitate specifică politicii nu doar din Republica Moldova.

Recent, am citit o argumentare destul de emoţională a necesităţii efectuării unui referendum de către PLDM, făcută de unul dintre liderii acestei formaţiuni. În mesajul său, liderul PLDM schiţează o serie de reflecţii care în opinia sa argumentează pe deplin iniţiativa unui referendum privind alegerea populară a preşedintelui. Întrucât, am mai abordat anterior tema rolului preşedintelui în stat, îmi voi permite o apreciere critică a anumitor aspecte invocate în pledoaria „Un referendum necesar”.

Prerogativele de care se bucură astăzi şeful statului, de a fi comandant suprem al Forţelor Armate, de a numi şeful serviciilor de informaţii şi securitate, de a conduce  politica externă, de a dizolva Parlamentul în anumite condiţii, în mod normal, pot fi delegate numai de majoritatea cetăţenilor. Aceasta este practica internaţională şi nici o comparaţie cu republicile parlamentare, unde prerogativele sunt extrem de restrânse, nu rezistă criticii.

În primul rând, afirmaţia precum că Preşedintele conduce politica externă a ţării este una nu tocmai corectă. Da, articolul 86 al Constituţiei Republicii Moldova spune că „Preşedintele poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate … iar… la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova, însă, articolul 66 al Constituţiei exprimă foarte clar că direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului sunt aprobate de către Parlament şi nu de Preşedinte. În aceeaşi ordine de idei, articolul 96 al Legii supreme stipulează că Guvernul este instituţia care asigură realizarea în practică a politicii externe, iar Legea cu privire la guvern spune în articolul 18 că Guvernul de asemenea „poartă tratative şi ia parte la negocieri, acordă împuterniciri pentru iniţierea negocierilor şi semnarea tratatelor, încheie tratate internaţionale şi asigură îndeplinirea lor”, etc. Aceste prevederi, luate în ansamblu şi nu doar selectiv, stabilesc destul de ferm că Preşedintele are anumite împuternici în domeniul politicii externe, dar nicidecum nu conduce politica externă. De fapt avem, o situaţie unde aceleaşi împuterniciri sunt atribuite atât Preşedintelui, cât şi Guvernului. Este aceasta o situaţie normală? Depinde de împrejurări. Astfel, dacă Preşedintele şi Guvernul ţin de aceeaşi forţă politică atunci, probabil, această realitate poate fi speculată şi în context pozitiv. Dar, în cazul unor contradicţii politice între Preşedinte şi Guvern, dualismul acestor prevederi poate crea şi o situaţie reală de blocaje instituţionale la nivel de politică externă. În aceste condiţii, rezolvă alegerea preşedintelui de către popor aceste probleme? Nu, întrucât ele ţin nu de modalitatea de alegere a preşedintelui, ci de mecanismul de distribuire a competenţelor între instituţii.

În al doilea rând, Germania, care este o republică parlamentară unde preşedintele este ales de către Bundestag, are şi ea prevederi constituţionale care spun că preşedintele „reprezintă federaţia în relaţiile internaţionale… şi încheie tratate internaţionale” (art.59). Iar, Preşedintele Italiei, deşi este ales de către Parlament, conform normelor constituţionale este comandantul suprem al forţelor armate şi prezidează Consiliul Suprem de Apărare (articolul 87).  Iată 2 exemple de practică internaţională. Prin urmare, argumentele, precum că funcţia de comandant suprem al Forţelor Armate şi atribuţia „de a conduce  politica externă” pot fi delegate numai de către majoritatea cetăţenilor şi că aceasta reiese din practica internaţională, pur şi simplu nu corespund adevărului. Exemplele republicilor parlamentare ne arată elocvent că Preşedintele poate avea atât atribuţii de politică externă, poate fi comandant suprem al forţelor armate şi poate dizolva în anumite condiţii Parlamentul. Aceste atribuţii nu au nimic în comun cu modalitatea de alegere a Preşedintelui. 

Nu există nicăieri în lume un preşedinte ales de către parlament cu prerogative atât de largi ca în Republica Moldova. Cei care încearcă să aducă asemenea exemple sunt fie ignoranţi, fie manipulează cu bună ştiinţă minţile oamenilor.

Este adevărat că, în pofida faptului că Preşedintele este ales de către Parlament, iar mulţi politicieni, care au votat reforma constituţională în 2000, afirmă că au creat o republică parlamentară, Constituţia stipulează expres Preşedintelui Republicii Moldova împuterniciri destul de importante. Realitatea constituţională ne arată că ceea ce avem acum este un product ce se plasează între o republică semi-prezidenţială şi una parlamentară. În această situaţie, nu alegerea directă a preşedintelui va rezolva problema atribuţiilor prezidenţiale.

Un preşedinte ales de popor este mai puţin dependent de partide şi poate interveni, în baza prevederilor constituţionale în cazul conflictelor dintre ramurile puterii, dintre formaţiunile politice aflate la guvernare, dintre putere şi opoziţie. Preşedintele e dator să fie un arbitru nepărtinitor şi un element de echilibru în societate.

Au fost Petru Lucinschi sau Mircea Snegur elemente de echilibru în societate? Oare reforma constituţională din 2000 nu a fost o consecinţă a „războiului” dintre Preşedintele ales de către popor şi partidele politice parlamentare de asemenea alese de către popor? Faptul că preşedintele este ales de către popor nu înseamnă neapărat că el urmează să fie un mediator şi element de echilibru! Iar experienţa României, prin Traian Băsescu, şi a Ucrainei, prin Victor Iuşcenco, sunt cele mai elocvente exemple în acest sens. Despre rolul mediator al preşedintelui am mai reflectat aici.

Partidele care nu trec pragul electoral nu sunt reprezentate în Parlament. În afara reprezentării politice rămân zeci de mii de voturi ale cetăţenilor activi. Ei nu pot participa la alegerea şefului statului nici măcar prin reprezentanţii săi. Îşi poate cineva imagina o situaţie similară într-o democraţie avansată? Numai scrutinul general îi permite fiecărui cetăţean, indiferent de orientarea politică, să participe direct la alegerea preşedintelui ţării.

Pot prezenta o situaţie şi mai bizară în ceea ce priveşte reprezentativitatea într-o democraţie avansată. În SUA, spre exemplu, preşedintele nu este ales prin vot direct, ci de un Colegiu al electorilor, în care intră din partea fiecărui stat american un număr de electori (aleşi de popor) proporţional cu numărul de cetăţeni cu drept de vot. Astfel, lupta se dă pentru state şi electori, dar cel mai interesant este faptul că candidatul care câştigă cel mai mare număr de voturi în stat câştigă şi voturile celuilalt candidat, drept rezultat câştigătorul ia toţi electorii din stat. Această realitate generează situaţii de genul celei petrecute în 2000, când deşi la votul popular a câştigat Al Gore, la numărul de electori a câştigat şi preşedinte a devenit George W Bush.

Problema reprezentativităţii este una relativă, întrucât un preşedinte este ales de acei cetăţeni activi care îşi dau voturile pentru el. Cei care au participat la votare, dar au votat împotrivă, nu se pot nicidecum simţi reprezentaţi. În cel mai bun caz, ei se pot simţi împăcaţi cu gândul că au încercat schimbarea. Astfel, în tendinţa de a integra Ucraina în NATO, Victor Iuşcenco nu reprezintă interesele cetăţenilor „rusofoni” care se opun din toată inima acestei iniţiative. În timp ce Traian Băsescu nu cred că reprezintă electoratul UDMR care pledează pentru autonomia Ţinutului Secuiesc. În acest sens, Parlamentul este mult mai reprezentativ decât Preşedintele, deoarece în legislativ se regăsesc şi cei ce pierd alegerile, adică partidele de opoziţie care nu formează coaliţia de guvernământ. Astfel, alegerea de către cetăţeni a preşedintelui nu soluţionează problema de fond a reprezentativităţii şi anume că reprezentativitatea este relativă.

Nu sunt împotriva alegerii directe a Preşedintelui de către popor, dar nici nu susţin prezentarea acestui fapt drept o modalitate „de echilibrare” a relaţiilor între instituţiile centrale ale statului şi revenire spre normalitate. Un proces eficient de echilibrare ţine de operarea unor modificări constituţionale ce vizează distribuirea puterii de stat între instituţiile publice. Am mai spus într-un text anterior totul variază în dependenţă de ce se doreşte de la un preşedinte: să fie un jucător activ şi puternic, responsabil direct de puterea executivă şi deseori generator de crize politice, sau, să fie un mediator, o persoană menită să echilibreze puterile în stat şi să gestioneze echidistant crizele politice. Indiferent dacă se optează pentru prima sau a doua variantă, PLDM trebuie să vină cu un pachet de modificări constituţionale care vizează nu doar alegerea preşedintelui. Altfel, iniţiativa PLDM nu are nimic în comun cu problema relaţiilor instituţionale dintre autorităţile statului, ci este menită doar spre capital de imagine. Sinceritatea şi seriozitatea PLDM-ului trebuie să vină printr-o abordare complexă a problemei şi nu printr-o tratare selectivă a nuanţelor sensibile publicului.

În continuare, voi aborda doar o singură problemă, ce ţine de relaţiile între instituţiile publice centrale din stat, care este poate mai puţin interesantă publicului, dar care se poate constitui într-un generator de crize politice.

Desemnarea Prim-ministrului

Articolul 98 (alin 1) al Constituţiei spune că „după consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru”. Deşi, astfel de formulări mai pot fi întâlnite şi în alte constituţii, ea este cea mai simplistă şi, totodată, destul de nedefinitorie formulă prin care poate fi abordată procedura desemnării Prim-ministrului.

Guvernul, ca instituţie ce asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, conform Constituţiei poartă răspundere politică în activitatea sa doar în faţa Parlamentului. Acesta reiese din faptul că candidatura Prim-ministrul şi lista membrilor Guvernului sunt aprobate prin vot de către Parament, Guvernul prezintă rapoarte privind activitatea sa doar în faţa Parlamentului, Guvernul şi membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările şi interpelările deputaţilor şi, nu în ultimul rând, Guvernul poate fi demis prin moţiune de cenzură doar de către Parlament. La rândul său, Parlamentul este răspunzător de activitatea Guvernului în faţa alegătorilor, răspundere care se manifestă prin alegeri. Toate acestea, înseamnă că Guvernul trebuie să fie expresia unei majorităţi parlamentare. Uite aici şi apare problema prevederilor confuze ale Constituţiei, întrucât textul articolului 98 (alin 1) nu obligă Preşedintele să desemneze un candidat din partea majorităţii parlamentare, singura obligaţie este de a consulta fracţiunile parlamentare. Este adevărat că Parlamentul poate refuza candidatura propusă de Preşedinte, însă, articolul 85 (alin. 2) al legii supreme spune că „Parlamentul poate fi dizolvat dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură”. Aceasta înseamnă că, sub ameninţarea dizolvării, Parlamentul ar putea fi obligat să aprobe voinţa Preşedintelui, respectiv un Prim-ministru şi un Guvern impus. În aceste condiţii,  am mai subliniat anterior că astfel se ajunge la o situaţie, când deşi Parlamentul votează un Prim-ministru impus de Preşedinte, responsabilitatea actului guvernării cade totuşi pe umerii Parlamentului şi nu a Preşedintelui. Prin urmare, Legislativul este responsabil pentru activitatea Guvernului care, însă, nu este expresia voinţei unei majorităţi parlamentare, ci a voinţei Preşedintelui. Un astfel de Guvern, care nu are în spate o majoritate parlamentară, este un Guvern slab şi vulnerabil, întrucât o guvernare eficientă se bazează pe necesitatea trecerii prin Parlament a pachetelor legislative necesare asigurării unui cadru legal adecvat de activitate, respectiv pe o majoritate parlamentară. Logica răspunderii politice dictează necesitatea unei stipulări exprese a faptului că nominalizarea candidaturii pentru funcţia de Prim-ministru nu poate să iasă în afara voinţei majorităţii parlamentare. Mai mult ca atît, în cazul în care Preşedinte este ales de către Parlament şi nu de popor, normalitatea unei astfel de prevederi este dictată şi de necesitatea legitimării populare a Guvernului, legitimitate transferată Guvernului prin votul de încrede acordat de parlamentari, care sunt aleşii poporului, şi nu de preşedinte.

O altă variantă poate fi exprimată şi în refuzul Parlamentului de a vota candidatura Preşedintelui, situaţie în care legislativul este dizolvat. Constituţia prevede, însă, că Parlamentul în decursul unui an poate fi dizolvat doar o singură dată. Prin urmare, nu este clar ce se întâmplă dacă noua componenţă a Parlamentului din nou refuză să accepte o eventuală nominalizare din partea Preşedintelui care nu va reprezenta voinţa majorităţii parlamentare. Parlamentul nu poate impune candidatura sa, în timp ce Preşedintele nu mai poate dizolva Parlamentul. Se creează, astfel, o situaţie de blocaj instituţional pe care legea, în mod normal, trebuie să o evite, iar depăşirea acestui blocaj este lăsată pe seama bunei-voinţe a politicienilor. Jocul de-a desemnarea prim-ministrului în România în 2005 este demonstrativ în acest sens. Astfel, în pofida faptului că iniţial, drept rezultat al alegerile parlamentare şi prezidenţiale de la sfârşitul lui 2004, a fost constituită o majoritate parlamentară PSD-PUR-UDMR plus minorităţi naţionale, Traian Băsescu a neglijat voinţa exprimată în Parlament şi l-a înaintat la funcţia de prim-ministru pe reprezentantul Alianţei PNL-PD. Posibilitatea de a convoca alegeri anticipate, în cazul nevalidării candidaturii propuse, a făcut ca coaliţia PSD-PUR-UDMR să se destrame, iar Călin-Popescu Tăriceanu să fie ales în funcţia de Prim-ministru inclusiv cu voturile PUR şi UDMR. Evident, Guvernul Alianţei DA a fost un câştig pentru România, dar modalitatea de desemnare a acestuia a fost făcut prin intermediul speculării lacunelor constituţionale şi a presiunii politice.

O ieşire din situaţie ar fi acordarea posibilităţii Parlamentului, prin intermediul fracţiunilor parlamentare sau grupurilor de deputaţi, de a înainta singur candidaturi la funcţia de prim-ministru, iar rolul Preşedintelui în acest proces să fie doar unul consultativ de mediere şi formal de numire în funcţie. În acest fel, candidatura va reprezenta expres voinţa unei majorităţi parlamentare, fireşte dacă ea există. O altă posibilitate, ar fi stipularea în Constituţie a faptului că Preşedintele după consultarea fracţiunilor parlamentare, în cazul în care se constată constituirea unei majorităţi parlamentare, este obligat să desemneze un candidat rezultat din voinţa acestei majorităţi. Şi doar în cazul în care nu se constituie oficial o majoritate parlamentară, Preşedintele poate desemna o candidatură care ar rezulta din propria voinţă şi ar reprezenta un compromis politic propus partidelor parlamentare.

Câte odată chiar e interesant să-i urmăreşti pe aleşi … 

VLADIMIR PUTIN:  Cюда нужно смотреть и слушать что я говорю, Сидите, в носу и ковыряете… , Мочить в сортире,  Про обрезание, Чё-то там намутили с футболом… , Она утонула , Нацбол выступил против Путина на саммите G8 , Много пиво пил в свободное время (Putin vs Estonian journalist)  , На трибуне

BORIS ELŢIN :  Наши потомки ,  Не так сели ,  Вы правалилисъ ,    Dansăm, cântăm, bem  

GEORGE W BUSH : A one finger victory salute , There is no sun , Bush Makes Fun of Himself  

NICOLAS SARKOZY: Sarkozy at G8 , SARKOZY sur CBS: video des coulisses non diffusee ,  Sarkozy insults during CBS interview  

Aşa sună o investigaţie din Timpul vis-a-vis de pericolul public difuzat de NIT. Citind articolul în cauză, mi-am adus aminte de adevăraţii artişti ai Poveştilor cu Măşti ….. de cei care au realizat şi difuzat Куклы la НТВ -ul care nu mai există.

“Pervaya noch” (2000)

“Куклы” времен разгрома НТВ

Aproape tot timpul, când auzim de implicarea structurilor de stat în diverse acţiuni criminale, avem tendinţa de a trece aceste aprecieri în tema teoriilor conspiraţioniste, specifice ficţiunilor şi „presei de bulevard”. De regulă, însă, mult din ceea ce pare ficţiune acum, prin declasificarea dosarelor secrete, devine realitate peste o anumită perioadă de timp. În timp ce implicarea criminală sau manipulatoare a statului în diverse acţiuni este o realitate cu încadrări nu numai practice, dar şi teoretice.

False flag operation

False flag operation sunt operaţiuni sub-acoperire, efectuate de către guverne, corporaţii sau alte organizaţii, menite să pară ca şi cum ar fi fost organizate de către alte entităţi. Esenţa acestor operaţiuni urmăreşte „scoaterea din joc”a adversarului, prin culpabilizarea lui, survenită în urma unor acţiuni sub-acoperire care i se aduc în culpă deşi acesta nu le-a organizat.

Acest tip de operaţiuni, deşi derivă din teoria şi practica militară, nu sunt operaţiuni limitate doar la acţiuni de război, ci sunt folosite din abundenţă şi în timp de pace, în politică şi business.

Practica ne demonstrează, că astfel de acţiuni, au fost frecvent folosite de către guverne drept provocări în declanşarea unor războaie, introducerea unor reglementări autoritare şi eliminarea oponenţilor politici.

Unul dintre cele mai ilustrative exemple de false flag operation este incendierea în 1933 a Reichstagului de către nazişti. Acest incident a fost un moment crucial în instaurarea dictaturii naziste. Întrucât vina incendierii a fost aruncată pe seama comuniştilor, acest eveniment a dus, în vederea „evitării unei lovituri de stat” din partea roşiilor, la adoptarea unei legislaţii care a abolit majoritatea drepturilor civile şi nimicirea oponenţilor politici ai naziştilor.

Dacă e să ne referim la alte exemple notorii de operaţiuni false flag, executate sau planificate, cu siguranţă putem menţiona:

• Lavon Affair, care a constat în organizarea de către Israel în 1954, sub patronajul ministrului israelian al apărării Pinhas Lavon,  a unor explozii în Egipt, îndreptate împotriva intereselor Marii Britanii şi SUA, care au avut drept obiectiv culpabilizarea autorităţilor egiptene, tensionarea relaţiilor britano-americano-egiptene şi urmărea evitarea retragerii trupelor britanice din regiunea canalului Suez.
• Operaţiunea Northwoods -  Operaţiune planificată, dar niciodată executată, de către Departamentul de Apărare al SUA. Ea prevedea provocarea unui război cu Cuba, prin orchestrarea unor deturnări de avion, scufundarea unor nave americane, etc., care urmau a fi atribuite autorităţilor de la Havana. Documentele declasificare privind planificarea acestei operaţiuni le puteţi vedea aici.
• Operaţiunea Ajax, 1953 – orchestrarea unor acţiuni false flag de către serviciile secrete americane şi britanice în vederea favorizării răsturnării guvernului iranian condus de Mohammed Mosaddeq, care submina poziţiile companiilor britanice de petrol.

Cu toate că o operaţiune false flag presupune organizarea unor acţiuni în aşa fel încât să pară că ele au fost efectuate de adversar, o deviere de la această practică este atunci când se ştie despre  declanşarea anumitor acţiuni, însă, nu se iau măsuri pentru a le preveni, anume pentru a profita de pe urma consecinţelor. Aici, perfect se înscriu acţiunile (de fapt inacţiunea) administraţiei americane în cazul atacului japonez de la Pearl Harbor din 1941, care a dus la intrarea SUA în cel de-al doilea război mondial. În prezent, sunt destul de multe indicii care ar sugera atenţionarea din timp pe diverse canale de informaţii asupra acestui atac, indicii care au fost, însă, pur şi simplu neglijate. În consecinţă, acest eveniment a fost exploatat propagandistic perfect în vederea câştigării suportului populaţiei americane în vederea intrării în război, suport care până la atac era practic inexistent la nivel de mase.

Nouă ne place să ne insuflăm că acum noi trăim într-o lume mai bună, unde principiile umaniste – respectarea drepturilor omului, etc. – prevalează asupra practicilor existente anterior şi că natura guvernelor este schimbată prin legitimitatea populară de care se bucură.

Cu toate acestea, nici astăzi, noi nu suntem feriţi de operaţiuni false flag, susceptibil de a fi organizate de către guverne. Exploziile din 1999 din Moscova, care au dus la declanşarea unei isterii în masă la nivelul întregii societăţi ruse, au dus la declanşarea unui popular „mic război victorios” în Cecenia care l-a adus la putere le Vladimir Putin şi aceasta în pofida faptului că paternitatea cecenă a atentatelor niciodată nu a fost demonstrată. Un alt exemplu de false flag poate fi observat în timpul crizei de la Beslan. Atunci, asaltul şcolii, după versiunea oficială, a fost provocată de 2 explozii generate de terorişti în interiorul şcolii, iar asaltul, respectiv, a fost o „operaţiune de salvare provocată”. False flag-ul aici este generat de mărturiile multor ostatici care afirmă că exploziile care au dus la începerea asaltului au fost provocate de fapt nu de terorişti în interior, ci printr-un atac din exterior, prin urmare pretextul asaltului nu a fost altceva decât o acţiune premeditată de declanşare a operaţiunii din partea militarilor ruşi. Tragismul acestui eveniment a fost exploatat la maximum de puterea centrală, printr-o propagandă axată pe „incompetenţa locală”, prin eliminarea alegerii directe de către popor a gubernatorilor şi preşedinţilor de republici autonome.

Nici evenimentul din 11 septembrie nu a scăpat de susceptibilitatea unei operaţiuni false flag orchestrate de guvernul american în vederea declanşării războaielor din Afganistan şi Iraq.

Au fost sau nu aceste recente evenimente operaţiuni false flag rămâne la latitudinea fiecăruia să aprecieze. În acest sens, propun spre atenţie 2 documentare controversate: ПОКУШЕНИЕ НА РОССИЮ şi  ZEITGEIST: Part II, The 9/11 Myth

 ПОКУШЕНИЕ НА РОССИЮ

ZEITGEIST: Part II, The 9/11 Myth

În prezent, pe lîngă folosirea clasică a operaţiunilor false flag în vederea provocării războaielor, loviturilor de stat etc., acest tip de operaţiuni este foarte des folosit ca metodă de PR fără violenţă în luptele politice interne dintr-un stat, în special în timpul campaniilor electorale.

Republica Moldova, în acest sens, nu este printre avanposturile de folosire a unor astfel de metode, însă, nici ea nu este ferită de manipularea unor astfel de scenarii. „Povestea” privind tentativa de asasinare a lui Iurie Roşca în timpul campaniei electorale din 2005, la comanda lui Valeriu Pasat, pentru a provoca o revoluţie anticomunistă, deşi este destul de slab credibilă, este exact descrierea unui scenariu false flag. O altă metodă false flag de provocare politică a fost alertată publicului de către Dumitru Braghiş în timpul unei recente campanii electorale şi care urma să se manifeste prin implicarea în procesul de agitaţie electorală pro-braghiş, pe străzile Chişinăului, a unor grupuri de lesbiene, gay, prostituate şi transvestiţi. Iar aceste exemple nu sunt decât o prezentare selectivă din seria tentativelor de manipulări de acest gen. În aceste condiţii, deşi, nu putem proba veridicitatea tentativelor de organizare a acestor provocări, putem totuşi cu certitudine evidenţia cel puţin specularea la nivel declarativ a unor metode false flag şi în politica moldovenească.

În acest context, dacă se va recurge de la specularea declarativă la folosirea practică a unor astfel de scenarii nu ne rămâne, din păcate, decât să observăm. Ceea ce putem, însă, face, este să credem sau nu, pe baza propriilor observaţii sau percepţii, legenda oficială a evenimentelor pe care le urmărim.

Un film despre Putin, un film interzis spre difuzare in Rusia!

PLDM 

Un partid nou, o noua generaţie de politicieni! Aceasta pare a fi chintesenţa conceptuală a creării PLDM.

Pe drept vorbind, acest mesaj se prezintă drept o intenţie nobilă şi mult aşteptată. Ideea promovării unei noi generaţii de politicieni tineri nu este una noua pe arena politică a RM. Manifestul social-liberal, materializat în PSL, a venit cu acelaşi mesaj şi a fost întâmpinat cu aceeaşi ardoare de către o parte a electoratului de centru-dreapta. Oameni noi, intelectuali de marcă şi foarte mulţi tineri au încercat destul de activ şi organizat să promoveze o schimbare de generaţie şi mentalitate în politica moldovenească.

În acest context, eşecul PSL de a atrage masiv simpatia maselor populare şi de a se manifesta plenar ca un partid lider pe eşicherul politic de centru-dreapta, este o experienţă deloc de neglijat dacă se doreşte ca PLDM să se impună în mod real în viaţa publică.

Însă, pentru PLDM, spre deosebire de PSL, mesajul promovării unei noi generaţii de politicieni trebuie gestionat cu mare atenţie, întrucât, riscă să devină o armă capabilă să lovească în direcţie opusă.

În primul rând, însăşi liderul PLDM, Vladimir Filat, nu este tocmai o figură nouă în politica moldovenească. Calitatea de şef al Departamentului de privatizare, de membru al Guvernului Sturza şi de participant al actului de la 4 aprilie, fac din Vladimir Filat o persoană implicată activ în politică la nivel înalt pe parcursul a cel puţin ultimilor 10 ani. Este, în aceste condiţii, Vladimir Filat o persoană nouă sau nu rămâne la latitudinea fiecăruia să aprecieze, însă, această realitate poate afecta vizibil mesajul partidului în perspectiva unor inevitabile contre pe marginea acestui subiect din partea oponenţilor politici.

În al doilea rând, tactica de a aduna masiv oameni din cadrul altor partide nu este nici ea una compatibilă cu ideea unei schimbări la faţă a politicienilor moldoveni. Nu ar fi corect să abordăm calitatea profesională sau morală a acestor persoane, chiar dacă unii ar cataloga acest gest drept  o „trădare”, întrucât fiecare are dreptul uman să-şi reevalueze aspiraţiile şi gradul de realizare a acestora în anumite condiţii, însă,  schimbările reale se produc nu cu slogane diferite, ci cu oameni diferiţi. PLDM trebuie să fie atent să nu se transforme într-un partid nou, însă cu oameni mai puţin noi. Încorporarea masivă a foştilor activiştii ai altor partide nu numai că  nu contribuie la credibilizarea mesajului de bază al PLDM, ci poziţionează partidul şi pe poziţii de agresivitate în raport cu partidele afectate de aceste plecări. Iar cel mai vădit rezultat al acestei situaţii va fi accentuarea răfuielilor politice în sânul opoziţiei şi detunarea activismului partidelor de la obiectivul de bază în perspectiva anului electoral 2009 şi anume cel de a înlătura PCRM de la guvernare.

Pe de altă parte, PLDM foarte reuşit se poziţionează în lansarea unor iniţiative. Este o axiomă că partidul câştiga cât mai multă vizibilitate atunci când lansează cât mai multe iniţiative populiste. Iniţiativele dictate de necesităţi obiective, deşi sunt stringente pentru societate, în mare parte nu provoacă înţelegere din partea maselor. Astfel, independenţa procuraturii, libertatea presei, independenţa sistemului judecătoresc etc. sunt nişte necesităţi vitale pentru orice societate democratică, însă, cu toate acestea, nu sunt percepute de populaţie în topul preferinţelor lor. Populismul, chiar dacă este apreciat analitic ca mesaj public de o esenţă negativă, este arma care prinde cel mai bine la electorat.

Oricât de cinic nu ar suna, alegerile sunt câştigate prin populism, întrucât atitudinea favorabilă satisfacerii dorinţelor poporului, chiar în detrimentul intereselor reale ale acestuia, tot timpul este percepţia de bază a maselor. Sunt iniţiativele PLDM, de modificare a procedurii de alegere a preşedintelui ţării şi deputaţilor, printr-un referendum efectuat până la alegerile parlamentare din 2009, nişte iniţiative populiste? Da, sunt. În primul rând, simpla alegere a preşedintelui de către popor nu rezolvă gravele probleme de gestionare a puterilor între instituţiile centrale ale statului (parlament, guvern , preşedinte). În timp ce oportunitatea alegerii uninominale a deputaţilor încă nu a fost dezbătută la modul serios pentru a fi înţelese avantajele şi dezavantajele unui astfel de sistem pentru RM, dar şi pentru a fi identificat tipul de uninominal viabil pentru a fi aplicat (într-un singur tur, în două tururi, cu redistribuire, etc.). De altfel, nu se discută nici despre vizibile probleme pe care sistemul uninominal ar putea sa îl creeze, în realităţile politice moldoveneşti, în configurarea unor majorităţi parlamentare eficiente şi stabile. În al doilea rând, aceste iniţiative sunt irealizabile, cel puţin până în 2009, atât timp cât comuniştii sunt la putere. Încadrarea în termen a referendumului este în mod direct la latitudinea Parlamentului, întrucât hotărârea privind organizarea referendumului trebuie să fie luată anume de către legislativ, care are la dispoziţie 6 luni pentru a se pronunţa. În acest sens, este puţin probabil că legislativul va lua o decizie asupra organizării referendumului mai repede de 6 luni, situaţie în care, chiar dacă hotărârea va fi pozitivă, referendumul nicidecum nu poate fi efectuat mai repede decât alegerile parlamentare pentru că un referendum  nu poate fi organizate cu 120 de zile înaintea alegerilor parlamentare. Iar în al treilea rând, chiar dacă acest referendum va fi efectuat, trebuie reţinut faptul că atunci când se supun votului popular propuneri privind modificarea Constituţiei, acestea se consideră aprobate doar dacă în favoarea lor au votat cel puţin jumătate din numărul total al persoanelor înscrise în listele electorale. Atenţie, nu a persoanelor care participă la votare, ci a tuturor celor înscrişi în liste. Or, aceasta face foarte dificil, pe fundalul boicotului  declarat din partea celorlalte partide, operarea unor modificări în Constituţie prin referendum, iar experienţa referendumului de modificare a Constituţii organizat de Luncinschi în 2000 fiind cel mai elocvent exemplu în acest sens.

 Cu toate acestea, nu implementarea acestor iniţiative este adevărata miză pusă în joc, ci faptul că anume astfel de iniţiative promovează în mod practic imaginea partidelor. Populismul în politică este un afacere imorală dar normală, permanent aplicată, generatoare de imagine şi capital politic. Iar avansarea iniţiativelor populiste nu înseamnă neapărat şi îndeplinirea lor. PCRM spre exemplu, în 2001, a speculat intens cu aderarea RM la Uniunea Bielorus-Rusia, cu soluţionarea conflictului transnistrean în câteva luni, cu pâine şi kârnaţ de 20 de kopeici, etc., cucerind puterea, însă, partidul de guvernământ nu a pus în aplicare niciuna dintre aceste postulate. A avut sau nu de suferit imaginea partidului de pe urma acestor nerealizări? Da. Dar, lipsa unor realizări se compensează uşor prin specularea unor noi teme (integrare europeană, creştere economică, etc.).PLDM inevitabil va primi de pe urma iniţiativelor lansate un plus de imagine şi simpatie. Iar în contextul viitoarelor alegeri parlamentare aceasta contează mai mult decât implementarea sau nu a acestor iniţiative. 

În final, se poate lesne de menţionat că PLDM este un partid care foarte atent şi destul de profesionist încearcă gestionarea imaginii publice a partidului. Iar carenţele dintre mesajul public şi anumite realităţi şi practici sunt contrabalansate de o campanie publică gestionată operativ, cei drept îndreptată mai mult spre dorinţele decât spre necesităţile maselor.