Aspecte constituţionale în platformele electorale ale partidelor-(I)

Consolidarea instituţiilor statului şi echilibrarea atribuţiilor între puteri reprezintă a necesitate vitală dacă Republica Moldova doreşte să realizeze în practică consolidarea statului de drept şi să asigure bunăstare socială. Toate politicile publice orientate spre satisfacerea necesităţilor societăţii sunt realizate de către instituţiile publice, prin urmare anume de funcţionalitatea acestora depinde calitatea serviciilor sociale şi bunăstarea economică.

Despre necesitatea unei reforme constituţionale se vorbeşte mult, dar, din păcate, fără multă substanţă. E perioadă electorală şi anume acum partidele se străduiesc să vină în faţa alegătorilor cu multe promisiuni şi ceva  mai multe soluţii concrete. Cu toate acestea, în programele electorale ale partidelor participante în alegeri puţine dintre ele abordează problema reformei constituţionale în privinţa primelor trei instituţii din stat: preşedinte, guvern şi parlament.

Doar patru partide abordează această probleme în platformele lor electorale: PSD, PLDM, PPCD şi UCM.

PSD, PLDM

În esenţă propunerea PSD e simplă şi poate fi rezumată la următoarele: ”PSD propune realizarea reformelor constituţionale, legislative şi instituţionale, orientate spre edificarea unui sistem durabil al organizării de stat a Republicii Moldova în baza democraţiei reprezentative, cu participarea directă şi nemijlocită a poporului la formarea tuturor structurilor puterii.”

Astfel, PSD propune:

·                          alegerea directă a şefului statului – Preşedintele RM. Funcţia preşedintelui trebuie să fie incompatibilă cu apartenenţa la un partid pe perioada exercitării mandatului;

·                          alegerea directă şi nominală a majorităţii deputaţilor în Parlamentul RM, care vor reprezenta cetăţenii din toate unităţile administrativ-teritoriale, nu partide politice.

 

Exact aceeaşi abordare este propusă şi de către PLDM. Astfel, se propune:

·                    Alegerea Preşedintelui ţării prin vot direct de către cetăţeni.

·                    Formarea Parlamentului în baza sistemului electoral mixt. Alegerea a 51 dintre deputaţi prin vot direct şi a 50 dintre deputaţi – în baza listelor de partid.

·                    Asigurarea separării reale a puterilor în stat.

Aşadar, propunerile PSD şi PLDM în vederea consolidării instituţiilor statului se rezumă doar la alegerea directă a preşedintelui şi la alegerea directă a jumătate din deputaţi. Din păcate această abordare este în aceeaşi logică în care s-a produs reforma constituţională din 2000. Şi atunci s-a pus accentul practic doar pe modalitatea de alegere a preşedintelui, reforma realizându-se pentru a-l pune la punct pe preşedintele de atunci Petru Lucinschi. Esenţa problemei nu este dacă preşedintele trebuie ales direct sau nu, ci în mecanismul de distribuire a atribuţiilor între puterile statului. Mai mult ca atât, este vital să determinăm ce dorim de la instituţia preşedintelui în stat. Putem destul de repede să revenim la alegerea preşedintelui de către popor, dar acest lucru nu va schimba multe. Lucinshi a fost ales de popor, iar din aceasta o mai mare stabilitate nu am avut. Lucinshi a dorit să încline balanţa atribuţiilor în favoare preşedintelui, Parlamentul s-a opus, prin urmare a schimbat modalitatea de alegere a preşedintelui şi i-a retras unele atribuţii.

Atât PSD cât şi PLDM nu intră în esenţa problemei, ci doar propun schimbarea faţadei (alegerea), nu şi a esenţei (atribuţiile). Despre rolul preşedintelui şi alegerea deputaţilor am mai scris (aici şi aici).

Cele mai complexe abordări a problemei reformei constituţionale sunt înaintate de către PPCD şi UCM.

PPCD

1.PPCD din start identifică corect problema – necesitatea consolidării statului de drept şi echilibrării atribuţiilor puterilor în stat şi propune modelul de urmat – republică parlamentară (Germania, Italia, etc.), dar, chiar prin prima propunere pe care o face (modificarea art. 78 şi 80 din Constituţie  prin care Preşedintele republicii ar fi lipsit de dreptul de a dizolva Parlamentul) produce o distanţare de modelul republicilor parlamentare. Lipsa dreptului de a dizolva Parlamentul este mai mult o trăsătură a republicilor prezidenţiale, astfel în SUA Preşedintele nu poate dizolva Congresul, în aşa fel echilibrându-se puterile Preşedintelui în raport cu autoritatea legislativă. În modelele republicilor parlamentare, Preşedintele, în anumite condiţii, are dreptul de a dizolva Parlamentul. Aceasta prerogativă fiind prezentă atât în Germania, cât şi în Italia, ţări indicate drept model în platforma electorală pentru Republica Moldova. Posibilitatea de a organiza alegri anticipate este o trăsătura distinctivă a republicilor parlamentare (unde judecător al crizelor politice este electoratul), iar pentru aceasta e nevoie anume de posibilitatea de a dizolva Parlamentul. Posibilitatea de a dizolva Parlamentul este un mecanism de a depăşi crizele politice şi blocajele instituţionale, oferind alegătorilor dreptul de a judeca, ci nu negociatorilor de culise. Astfel, în principiu, menţinerea  acestei atribuţii este binevenită pentru funcţia de Preşedinte.

2. Însă, următoarea propune, de a modifica art.98 în următoarea redacţie „fracţiunea parlamentară sau coaliţia postelectorală majoritară în Parlament, care deţine nu mai puţin de 50+1 de mandate, îi prezintă Preşedintelui spre desemnare candidatura prim-ministrului ”, este una extrem de bine venită. Iată ce am scris anterior la această problemă: Consultarea fracţiunilor parlamentare, în vederea nominalizării unui candidat la funcţia de Prim-ministru, trebuie să fie exclusiv un mecanism de mediere menit să contribuie, după caz, la consolidarea unei coaliţii parlamentare. Aceasta înseamnă că preşedintele nu poate să propună o candidatură în afara voinţei coaliţiei parlamentare. În momentul de faţă, Constituţia Republicii Moldova prevede doar obligaţia de a consulta fracţiunile parlamentare, dar nu şi obligaţia de a ţine cont de voinţa majorităţii parlamentare. Această prevedere, plusată de posibilitatea Preşedintelui de a dizolva Parlamentul dacă nu acceptă votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare, creează o situaţie în care, sub pericolul dizolvării, Legislativul poate accepta un Prim-ministru impus de Preşedinte. Astfel, se ajunge la o situaţie, când deşi Parlamentul votează un Prim-ministru impus de Preşedinte, responsabilitatea actului guvernării cade totuşi pe umerii Parlamentului şi nu a Preşedintelui. Prin urmare, Legislativul este responsabil pentru activitatea Guvernului care, însă, nu este expresia voinţei unei majorităţi parlamentare, ci a voinţei Preşedintelui. Un astfel de Guvern, care nu are în spate o majoritate parlamentară, este un Guvern slab şi vulnerabil, întrucât o guvernare eficientă se bazează pe necesitatea trecerii prin Parlament a pachetelor legislative necesare asigurării unui cadru legal adecvat de activitate, respectiv pe o majoritate parlamentară. Logica răspunderii politice dictează necesitatea unei stipulări exprese a faptului că nominalizarea candidaturii pentru funcţia de Prim-ministru nu poate să iasă în afara voinţei majorităţii parlamentare. Mai mult ca atît, în cazul în care Preşedinte este ales de către Parlament şi nu de popor, normalitatea unei astfel de prevederi este dictată şi de necesitatea legitimării populare a Guvernului, legitimitate transferată Guvernului prin votul de încrede acordat de parlamentari, care sunt aleşii poporului, şi nu de preşedinte.

va urma