REFORME CONSTITUŢIONALE argumentate politic

Reacţii la „Un referendum necesar”

Nu vreau să par rău faţă de politicieni, dar într-un acces de sinceritate, recunosc că încep să observ, din ce în ce mai des, că constanta pe care este construită relaţia politicienilor în raport cu cetăţenii se bazează pe „elementul necunoaşterii” specific maselor şi pe practica prezentării selective şi manipulatorii a informaţiilor. Nu acuz pe nimeni, ci doar constat, în opinia mea, o realitate specifică politicii nu doar din Republica Moldova.

Recent, am citit o argumentare destul de emoţională a necesităţii efectuării unui referendum de către PLDM, făcută de unul dintre liderii acestei formaţiuni. În mesajul său, liderul PLDM schiţează o serie de reflecţii care în opinia sa argumentează pe deplin iniţiativa unui referendum privind alegerea populară a preşedintelui. Întrucât, am mai abordat anterior tema rolului preşedintelui în stat, îmi voi permite o apreciere critică a anumitor aspecte invocate în pledoaria „Un referendum necesar”.

Prerogativele de care se bucură astăzi şeful statului, de a fi comandant suprem al Forţelor Armate, de a numi şeful serviciilor de informaţii şi securitate, de a conduce  politica externă, de a dizolva Parlamentul în anumite condiţii, în mod normal, pot fi delegate numai de majoritatea cetăţenilor. Aceasta este practica internaţională şi nici o comparaţie cu republicile parlamentare, unde prerogativele sunt extrem de restrânse, nu rezistă criticii.

În primul rând, afirmaţia precum că Preşedintele conduce politica externă a ţării este una nu tocmai corectă. Da, articolul 86 al Constituţiei Republicii Moldova spune că „Preşedintele poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate … iar… la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Moldova, însă, articolul 66 al Constituţiei exprimă foarte clar că direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului sunt aprobate de către Parlament şi nu de Preşedinte. În aceeaşi ordine de idei, articolul 96 al Legii supreme stipulează că Guvernul este instituţia care asigură realizarea în practică a politicii externe, iar Legea cu privire la guvern spune în articolul 18 că Guvernul de asemenea „poartă tratative şi ia parte la negocieri, acordă împuterniciri pentru iniţierea negocierilor şi semnarea tratatelor, încheie tratate internaţionale şi asigură îndeplinirea lor”, etc. Aceste prevederi, luate în ansamblu şi nu doar selectiv, stabilesc destul de ferm că Preşedintele are anumite împuternici în domeniul politicii externe, dar nicidecum nu conduce politica externă. De fapt avem, o situaţie unde aceleaşi împuterniciri sunt atribuite atât Preşedintelui, cât şi Guvernului. Este aceasta o situaţie normală? Depinde de împrejurări. Astfel, dacă Preşedintele şi Guvernul ţin de aceeaşi forţă politică atunci, probabil, această realitate poate fi speculată şi în context pozitiv. Dar, în cazul unor contradicţii politice între Preşedinte şi Guvern, dualismul acestor prevederi poate crea şi o situaţie reală de blocaje instituţionale la nivel de politică externă. În aceste condiţii, rezolvă alegerea preşedintelui de către popor aceste probleme? Nu, întrucât ele ţin nu de modalitatea de alegere a preşedintelui, ci de mecanismul de distribuire a competenţelor între instituţii.

În al doilea rând, Germania, care este o republică parlamentară unde preşedintele este ales de către Bundestag, are şi ea prevederi constituţionale care spun că preşedintele „reprezintă federaţia în relaţiile internaţionale… şi încheie tratate internaţionale” (art.59). Iar, Preşedintele Italiei, deşi este ales de către Parlament, conform normelor constituţionale este comandantul suprem al forţelor armate şi prezidează Consiliul Suprem de Apărare (articolul 87).  Iată 2 exemple de practică internaţională. Prin urmare, argumentele, precum că funcţia de comandant suprem al Forţelor Armate şi atribuţia „de a conduce  politica externă” pot fi delegate numai de către majoritatea cetăţenilor şi că aceasta reiese din practica internaţională, pur şi simplu nu corespund adevărului. Exemplele republicilor parlamentare ne arată elocvent că Preşedintele poate avea atât atribuţii de politică externă, poate fi comandant suprem al forţelor armate şi poate dizolva în anumite condiţii Parlamentul. Aceste atribuţii nu au nimic în comun cu modalitatea de alegere a Preşedintelui. 

Nu există nicăieri în lume un preşedinte ales de către parlament cu prerogative atât de largi ca în Republica Moldova. Cei care încearcă să aducă asemenea exemple sunt fie ignoranţi, fie manipulează cu bună ştiinţă minţile oamenilor.

Este adevărat că, în pofida faptului că Preşedintele este ales de către Parlament, iar mulţi politicieni, care au votat reforma constituţională în 2000, afirmă că au creat o republică parlamentară, Constituţia stipulează expres Preşedintelui Republicii Moldova împuterniciri destul de importante. Realitatea constituţională ne arată că ceea ce avem acum este un product ce se plasează între o republică semi-prezidenţială şi una parlamentară. În această situaţie, nu alegerea directă a preşedintelui va rezolva problema atribuţiilor prezidenţiale.

Un preşedinte ales de popor este mai puţin dependent de partide şi poate interveni, în baza prevederilor constituţionale în cazul conflictelor dintre ramurile puterii, dintre formaţiunile politice aflate la guvernare, dintre putere şi opoziţie. Preşedintele e dator să fie un arbitru nepărtinitor şi un element de echilibru în societate.

Au fost Petru Lucinschi sau Mircea Snegur elemente de echilibru în societate? Oare reforma constituţională din 2000 nu a fost o consecinţă a „războiului” dintre Preşedintele ales de către popor şi partidele politice parlamentare de asemenea alese de către popor? Faptul că preşedintele este ales de către popor nu înseamnă neapărat că el urmează să fie un mediator şi element de echilibru! Iar experienţa României, prin Traian Băsescu, şi a Ucrainei, prin Victor Iuşcenco, sunt cele mai elocvente exemple în acest sens. Despre rolul mediator al preşedintelui am mai reflectat aici.

Partidele care nu trec pragul electoral nu sunt reprezentate în Parlament. În afara reprezentării politice rămân zeci de mii de voturi ale cetăţenilor activi. Ei nu pot participa la alegerea şefului statului nici măcar prin reprezentanţii săi. Îşi poate cineva imagina o situaţie similară într-o democraţie avansată? Numai scrutinul general îi permite fiecărui cetăţean, indiferent de orientarea politică, să participe direct la alegerea preşedintelui ţării.

Pot prezenta o situaţie şi mai bizară în ceea ce priveşte reprezentativitatea într-o democraţie avansată. În SUA, spre exemplu, preşedintele nu este ales prin vot direct, ci de un Colegiu al electorilor, în care intră din partea fiecărui stat american un număr de electori (aleşi de popor) proporţional cu numărul de cetăţeni cu drept de vot. Astfel, lupta se dă pentru state şi electori, dar cel mai interesant este faptul că candidatul care câştigă cel mai mare număr de voturi în stat câştigă şi voturile celuilalt candidat, drept rezultat câştigătorul ia toţi electorii din stat. Această realitate generează situaţii de genul celei petrecute în 2000, când deşi la votul popular a câştigat Al Gore, la numărul de electori a câştigat şi preşedinte a devenit George W Bush.

Problema reprezentativităţii este una relativă, întrucât un preşedinte este ales de acei cetăţeni activi care îşi dau voturile pentru el. Cei care au participat la votare, dar au votat împotrivă, nu se pot nicidecum simţi reprezentaţi. În cel mai bun caz, ei se pot simţi împăcaţi cu gândul că au încercat schimbarea. Astfel, în tendinţa de a integra Ucraina în NATO, Victor Iuşcenco nu reprezintă interesele cetăţenilor „rusofoni” care se opun din toată inima acestei iniţiative. În timp ce Traian Băsescu nu cred că reprezintă electoratul UDMR care pledează pentru autonomia Ţinutului Secuiesc. În acest sens, Parlamentul este mult mai reprezentativ decât Preşedintele, deoarece în legislativ se regăsesc şi cei ce pierd alegerile, adică partidele de opoziţie care nu formează coaliţia de guvernământ. Astfel, alegerea de către cetăţeni a preşedintelui nu soluţionează problema de fond a reprezentativităţii şi anume că reprezentativitatea este relativă.

 

Nu sunt împotriva alegerii directe a Preşedintelui de către popor, dar nici nu susţin prezentarea acestui fapt drept o modalitate „de echilibrare” a relaţiilor între instituţiile centrale ale statului şi revenire spre normalitate. Un proces eficient de echilibrare ţine de operarea unor modificări constituţionale ce vizează distribuirea puterii de stat între instituţiile publice. Am mai spus într-un text anterior totul variază în dependenţă de ce se doreşte de la un preşedinte: să fie un jucător activ şi puternic, responsabil direct de puterea executivă şi deseori generator de crize politice, sau, să fie un mediator, o persoană menită să echilibreze puterile în stat şi să gestioneze echidistant crizele politice. Indiferent dacă se optează pentru prima sau a doua variantă, PLDM trebuie să vină cu un pachet de modificări constituţionale care vizează nu doar alegerea preşedintelui. Altfel, iniţiativa PLDM nu are nimic în comun cu problema relaţiilor instituţionale dintre autorităţile statului, ci este menită doar spre capital de imagine. Sinceritatea şi seriozitatea PLDM-ului trebuie să vină printr-o abordare complexă a problemei şi nu printr-o tratare selectivă a nuanţelor sensibile publicului.

În continuare, voi aborda doar o singură problemă, ce ţine de relaţiile între instituţiile publice centrale din stat, care este poate mai puţin interesantă publicului, dar care se poate constitui într-un generator de crize politice.

Desemnarea Prim-ministrului

Articolul 98 (alin 1) al Constituţiei spune că „după consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru”. Deşi, astfel de formulări mai pot fi întâlnite şi în alte constituţii, ea este cea mai simplistă şi, totodată, destul de nedefinitorie formulă prin care poate fi abordată procedura desemnării Prim-ministrului.

Guvernul, ca instituţie ce asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, conform Constituţiei poartă răspundere politică în activitatea sa doar în faţa Parlamentului. Acesta reiese din faptul că candidatura Prim-ministrul şi lista membrilor Guvernului sunt aprobate prin vot de către Parament, Guvernul prezintă rapoarte privind activitatea sa doar în faţa Parlamentului, Guvernul şi membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările şi interpelările deputaţilor şi, nu în ultimul rând, Guvernul poate fi demis prin moţiune de cenzură doar de către Parlament. La rândul său, Parlamentul este răspunzător de activitatea Guvernului în faţa alegătorilor, răspundere care se manifestă prin alegeri. Toate acestea, înseamnă că Guvernul trebuie să fie expresia unei majorităţi parlamentare. Uite aici şi apare problema prevederilor confuze ale Constituţiei, întrucât textul articolului 98 (alin 1) nu obligă Preşedintele să desemneze un candidat din partea majorităţii parlamentare, singura obligaţie este de a consulta fracţiunile parlamentare. Este adevărat că Parlamentul poate refuza candidatura propusă de Preşedinte, însă, articolul 85 (alin. 2) al legii supreme spune că „Parlamentul poate fi dizolvat dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură”. Aceasta înseamnă că, sub ameninţarea dizolvării, Parlamentul ar putea fi obligat să aprobe voinţa Preşedintelui, respectiv un Prim-ministru şi un Guvern impus. În aceste condiţii,  am mai subliniat anterior că astfel se ajunge la o situaţie, când deşi Parlamentul votează un Prim-ministru impus de Preşedinte, responsabilitatea actului guvernării cade totuşi pe umerii Parlamentului şi nu a Preşedintelui. Prin urmare, Legislativul este responsabil pentru activitatea Guvernului care, însă, nu este expresia voinţei unei majorităţi parlamentare, ci a voinţei Preşedintelui. Un astfel de Guvern, care nu are în spate o majoritate parlamentară, este un Guvern slab şi vulnerabil, întrucât o guvernare eficientă se bazează pe necesitatea trecerii prin Parlament a pachetelor legislative necesare asigurării unui cadru legal adecvat de activitate, respectiv pe o majoritate parlamentară. Logica răspunderii politice dictează necesitatea unei stipulări exprese a faptului că nominalizarea candidaturii pentru funcţia de Prim-ministru nu poate să iasă în afara voinţei majorităţii parlamentare. Mai mult ca atît, în cazul în care Preşedinte este ales de către Parlament şi nu de popor, normalitatea unei astfel de prevederi este dictată şi de necesitatea legitimării populare a Guvernului, legitimitate transferată Guvernului prin votul de încrede acordat de parlamentari, care sunt aleşii poporului, şi nu de preşedinte.

O altă variantă poate fi exprimată şi în refuzul Parlamentului de a vota candidatura Preşedintelui, situaţie în care legislativul este dizolvat. Constituţia prevede, însă, că Parlamentul în decursul unui an poate fi dizolvat doar o singură dată. Prin urmare, nu este clar ce se întâmplă dacă noua componenţă a Parlamentului din nou refuză să accepte o eventuală nominalizare din partea Preşedintelui care nu va reprezenta voinţa majorităţii parlamentare. Parlamentul nu poate impune candidatura sa, în timp ce Preşedintele nu mai poate dizolva Parlamentul. Se creează, astfel, o situaţie de blocaj instituţional pe care legea, în mod normal, trebuie să o evite, iar depăşirea acestui blocaj este lăsată pe seama bunei-voinţe a politicienilor. Jocul de-a desemnarea prim-ministrului în România în 2005 este demonstrativ în acest sens. Astfel, în pofida faptului că iniţial, drept rezultat al alegerile parlamentare şi prezidenţiale de la sfârşitul lui 2004, a fost constituită o majoritate parlamentară PSD-PUR-UDMR plus minorităţi naţionale, Traian Băsescu a neglijat voinţa exprimată în Parlament şi l-a înaintat la funcţia de prim-ministru pe reprezentantul Alianţei PNL-PD. Posibilitatea de a convoca alegeri anticipate, în cazul nevalidării candidaturii propuse, a făcut ca coaliţia PSD-PUR-UDMR să se destrame, iar Călin-Popescu Tăriceanu să fie ales în funcţia de Prim-ministru inclusiv cu voturile PUR şi UDMR. Evident, Guvernul Alianţei DA a fost un câştig pentru România, dar modalitatea de desemnare a acestuia a fost făcut prin intermediul speculării lacunelor constituţionale şi a presiunii politice.

O ieşire din situaţie ar fi acordarea posibilităţii Parlamentului, prin intermediul fracţiunilor parlamentare sau grupurilor de deputaţi, de a înainta singur candidaturi la funcţia de prim-ministru, iar rolul Preşedintelui în acest proces să fie doar unul consultativ de mediere şi formal de numire în funcţie. În acest fel, candidatura va reprezenta expres voinţa unei majorităţi parlamentare, fireşte dacă ea există. O altă posibilitate, ar fi stipularea în Constituţie a faptului că Preşedintele după consultarea fracţiunilor parlamentare, în cazul în care se constată constituirea unei majorităţi parlamentare, este obligat să desemneze un candidat rezultat din voinţa acestei majorităţi. Şi doar în cazul în care nu se constituie oficial o majoritate parlamentară, Preşedintele poate desemna o candidatură care ar rezulta din propria voinţă şi ar reprezenta un compromis politic propus partidelor parlamentare.