Procuratura moldovenească, factor de presiune a puterii asupra adversarilor politici?

Folosirea procuraturii ca mijloc de presiune şi intimidare ar putea fi considerată, pe bună dreptate, cea mai mare fobie a politicienilor moldoveni, în special a celor care îşi manifestă activitatea prin opoziţie faţă de guvernare. Instrumentarea dosarelor penale la comandă şi ameninţarea cu astfel de dosare, este, în Republica Moldova, o practică obişnuită sau mai bine zis o normă a luptelor politice. Distrugerea imaginii publice, dar şi erijarea în ipostază de victimă politică, au fost nu de puţine ori acţiuni generatoare de capital politic şi simpatie publică. Această debandadă publică a dosarelor instrumentate politic nu este altceva decât un rezultat firesc al realităţii când organele de drept îşi desfăşoară activitatea în corelaţie directă cu interesele guvernanţilor. Nu este o noutate că independenţa procuraturii, ca organ ce exercită urmărirea penală şi reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti, trebuie să fie un element cheie în stoparea răfuielilor politice prin intermediul dosarelor penale. Noutatea, aici, ar fi cum asigurăm nu doar de jure, dar şi de facto această independenţă? 

Încadrarea procurorilor în corpul de magistraţi

Magistratura, în principiu, este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii şi a ordinii de drept. Practica europeană încadrează în corpul de magistraţi atât judecătorii cât şi procurorii, oferindu-le în egală măsură mecanisme menite să le asigure un nivel ridicat de independenţă în procesul de activitate. În Republica Moldova, însă, statutul de magistrat este asemuit doar judecătorilor. Astfel, judecătorii beneficiază de o serie de garanţii juridice menite să le asigure independenţa (procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie; inviolabilitatea judecătorilor; stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de judecată, judecători şi pentru imixtiune în judecarea cauzelor, etc.), garanţii care cel puţin de jure oferă judecătorilor posibilitatea de a se manifesta independent. În ceea ce priveşte procurorii, însă, legislaţia RM nu oferă practic nici un element care ar scoate procurorul în afara sferei de influenţă politică, precum şi în afara dependenţei totale faţă de procurorul ierarhic superior. În acest context, alăturarea procurorilor corpului de magistraţi este o normalitate dictată de necesitatea vitală a asigurării unei independenţe reale pentru cei împuterniciţi să reprezintă interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Această perspectivă, în mod logic, trebuie să producă schimbări şi la nivelul Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), unica autoritate care conform prevederilor constituţionale este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti. Astfel, componenţa CSM urmează a fi constituită nu doar din judecători ca în prezent, ci şi din procurori, iar activitatea acestei instituţii urmând a se realiza în două secţii: cea a judecătorilor şi cea a procurorilor, fiecare fiind responsabilă de apărarea judecătorilor şi procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea. Această conjunctură, însă, implică importanţa creării unui mecanism depolitizat de desemnare a procurorilor în componenţa CSM. În situaţia dată, poate fi aplicată analogia după modelul desemnării judecătorilor în cadrul CSM şi anume alegerea procurorilor de către o Adunare Generală a Procurorilor, fie prin intermediul adunărilor din cadrul procuraturilor.  

Desemnarea şi numirea în funcţie detaşată de elemente politice

Din acest moment, anume Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţia de procurori, ca organ garant al independenţii justiţiei, ci nu exponenţii politici ai puterilor în stat (preşedinte, parlament, guvern), trebuie să fie împuternicit cu numirea, transferarea, detaşarea, promovarea în funcţie şi aplicarea de măsuri disciplinare faţă de procurori. Cel mai vizibil element care defineşte independenţa unui organ este modalitatea de numire şi desemnare a conducerii. În prezent, în Republica Moldova, desemnarea şi numirea în funcţie a Procurorului-general este o afacere pur politică. El este numit în funcţie de către Parlament, la propunerea Preşedintelui Parlamentului. În atare condiţii, Procurorul-general nu este altceva decât expresia unei majorităţi parlamentare, care în situaţia lipsei unei culturi politice şi civice adecvate, nu poate fi decât o expresie politică  generată de interesele politicianiste ale guvernării. În mod raţional, în cadrul procedurii de desemnare/numire, independenţa procurorului ar trebui să fie materializată prin 2 elemente: nominalizare depolitizată şi numire formală. Eliminarea elementelor politice sau mai bine zis a intereselor politice din mecanismul desemnării Procurorului-general ar necesitatea ca propunerea candidaturii să fie făcută nu de Preşedintele Parlamentului, figură eminamente politică, sau oricare alt actor politic (preşedinte, prim-ministru, ministru al justiţiei), ci de autoritatea care conform prevederilor constituţionale este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti şi anume Consiliul Superior al Magistraturii. În aceste condiţii, este important ca numirea, fie ea făcută de preşedinte sau parlament, să nu fie decât o formalitate, fără posibilitatea de a influenţa finalitatea nominalizării făcute de CSM. Astfel, preşedintele sau parlamentul ar putea respinge motivat doar o singură dată propunerea, după care survine obligativitatea de a numi în funcţie, chiar şi cazul menţinerii candidaturii iniţiale de către CSM.  Reieşind din faptul că numirea în funcţie nu trebuie sa fie decât un gest formal, voinţa reală aparţinând CSM, este mai sugestiv ca această formalitate să emane de la preşedintele ţării, în detrimentul parlamentului, anume pentru a feri acest proces de posibilitatea târgului şi complicaţiilor politice care ar putea surveni în urma dezbaterilor parlamentare.  

 Relaţia cu procurorul ierarhic superior

O latură, la fel de importantă ca şi procedura de numire/desemnare a conducerii, în configurarea unei independenţe reale a procurorilor, este procedura de numire/desemnare în general a corpului de procurori. Actualmente, toţi procurorii în RM sunt numiţi şi demişi din funcţie de către Procurorul-general şi îi sunt subordonaţi. Această situaţie, în mod inevitabil creează o dependenţă directă faţă de Procurorul-general, fapt ce poate afecta substanţial independenţa sau imparţialitatea procurorului în exercitarea anchetei penale. Prin urmare, procedura desemnării de către CSM şi numirii de către preşedinte, este extrem de actuală nu doar în cazul Procurorului-general, dar şi a întreg corpului de procurori. Mai mult decât atât, în vederea promovării obiectivităţii şi profesionalismului, promovarea şi numirea în funcţii de conducere în cadrul sistemului organelor de procuratură, de asemenea, ar trebui să fie efectuată de către CSM  şi numai în bază de concurs. În ordinea celor expuse, se încadrează şi procedura de suspendare şi demitere a procurorilor, care, în primul caz, necesită decizia CSM, iar în al doilea avizul CSM. În contextul situaţiei din Republica Moldova, aceste măsuri sunt cu atât mai necesare în vederea distrugerii mecanismului militar de subordonare, specific modelului sovietic, din cadrul sistemului de organe ale procuraturii, model care de altfel reduce la zero independenţa procurorului.

 Răspunderea procurorilor

În condiţiile asigurării unui proces depolitizat şi obiectiv de numire în funcţie a procurorilor, definitivarea independenţii procurorilor trebuie să survină prin procedura de răspundere. Astfel, procurorii, la fel ca şi judecătorii, trebuie să beneficieze de imunitate, în sensul posibilităţii percheziţionării, reţinerii, arestării preventive sau începerii urmăririi penale doar cu încuviinţarea CSM. Mai mult decât atât, CSM trebuie să fie şi o instanţă de examinare a contestaţiilor faţă de măsurile disciplinare aplicate procurorilor.  

 Aceste acţiuni sunt doar un minim necesar dacă dorim să subţiem densitatea dosarelor instrumentate politic, iar Procuratura să devină la modul practic ceea ce trebuie să fie şi anume să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.